Da, orizontul e nesfarsit; si in nesfarsirea lui ascunde clipe, oameni cu miscari lente si fara sunet, drumuri. Ecouri si puzderia de paie a neimplinirii. Si iata-ma umbland chiar pe linia orizontului, calcand chiar pe muchia ei, pe coarda ei subtire care uneori, rece si ascutita, imi perforeaza talpile picioarelor. Si daca as striga: “Sunt chiar pe linie!”, nu ar crede nimeni. Asta ar fi numai inceputul nebuniei mele.
Aici, ziua ma impinge cand apare nemiloasa, ca o perdea apretata si tare, o tabla textila ridicandu-se din interiorul liniei. Si se intinde in sus pana cand se termina, apasata fiind inapoi in muchia liniei pe care atat de mult o indragesc. Si dezechilibrat, sarut linia in diferite puncte, saracesc pe ea si o urmaresc de-acum in lungul ei. Ca un pod peste fruntea pamantului.
Dar crede-ti-ma: merg pe linie. O simt, o calc si ma calca. Si cresc pe ea, si, la fel de probabil, voi inchide ochii pe ea. O nasc si sunt nascut din ea, o beau si o vars si ma inghite inapoi. Ciudata simbioza dintre mine si drum, ciudat raport de egalitate si ciudata strigare.
SIW
