Gânduri înaintea gropii. Spre veşnica pomenire.

Şi mǎcar de ar fi sfârşitul… Dar abia acum încep sǎ vǎd începutul: ei, adunaţi toţi în jurul meu, de parcǎ aş fi cu-adevǎrat important abia acum, acum când nici mǎcar nu mai sunt cu ei. Pe mulţi nu i-am vǎzut ani de zile. Pe ei, cei ce îşi gǎsesc în sunetul vocii care mǎ coboara în groapǎ o alinare sau un fior uman, un ultim fior uman pe care li-l pot percepe eu.

Alţii dau în gropi toatǎ viaţa fǎrǎ sǎ ştie. Şi mor, mor încet, aşa cum am murit eu. Moarte bruscǎ? Nu, nu existǎ. Totul e lent, atât de lent şi de lung şi de chinuitor… Ani de zile, zeci de ani de zile, o viaţǎ întreagǎ. O viaţǎ pentru o idee? Nu. O viaţǎ pentru o groapǎ.

De-aş fi ştiut cǎ aici, totul ia alte dimensiuni. Cǎ aici poţi sǎ trǎieşti şi cǎ dupǎ groapǎ, dincolo de ea, acolo e naşterea adevǎratǎ. Naşterea care nu mai înseamnǎ sǎ duci un trup greu, de pǎmânt cu tine. Ţǎrâna în ţǎrânǎ se întoarce… duhul la duh… viaţa la viaţǎ…

“Spre veşnica lui pomenire…” – Sǎ nu îndrǎzneascǎ sa îmi pomeneascǎ beţiile! Nici copiii lǎsaţi, nici cei avortaţi! Sǎ nu-mi povesteascǎ furtul şi nici inconştienţa sau nepregǎtirea pentru viaţa de dupǎ moarte… Ah, cât de tare mǎ doare moartea asta… Metastaza vieţii din pǎmântul umblǎtor!

“Odihneascǎ-se în pace!” – Pace? De unde pace? De-acum, regretul. O viaţǎ eternǎ de regret pentru o scurtǎ frânturǎ de abia atingere a vieţii cu buzele. Amǎgire! Şi mai greu de confruntat o viaţǎ eternǎ întreagǎ, amǎgire prin alegere.